Pagina Consilierului Canonic al Mitropoliei Europei Occidentale si Meridionale

Alte situaţii în care se solicită dispensa

Preotul este obligat să solicite dispensa pentru ritualul restrâns în cazul unei sinucideri şi  pentru săvârşirea ritualului în cazul unei persoane incinerate sau care urmează să fie incinerată.

 

În aceste situaţii, familia trebuie să adreseze o scrisoare Mitropolitului prin, prin intermediul preotului, în care să expună situaţia şi să solicite dispensa. E nevoie de această scrisoare pentru ca familia să înţeleagă că nu este vorba de o situaţie normală şi că episcopul, în numele întregii Biserici are autoritatea de a acorda binecuvântare pentru toate situaţiile de excepţie.

Scrisoarea împreună cu referatul preotului sunt transmise prin fax centrului eparhial şi în aceste situaţii rezoluţia poate fi transmisă prin fax sau chiar prin notă telefonică, urmând ca documentul original să fie trimis ulterior prin poştă.

 

Săvârşirea celei de-a doua cununii

Săvârşirea celei de-a doua cununii ţine de lucrarea pastorală şi de icononia bisericească, din acest motiv aceste situaţii trebuie să fie tratate cu toată responsabilitatea.

Atunci când se  solicită primirea Sfintei Taine a Cununiei, preotul trebuie să ceară certificatul de botez, copie după certificatul de cununie şi o copie după decizia de divorţ.

Fiecare persoană în cauză dacă este divorţată, trebuie să adreseze o scrisoare episcopului locului unde a fost cununată, să solicite dezlegarea în urma divorţului şi binecuvântarea pentru a doua cununie. La aceste documente, preotul adaugă o scrisoare din partea sa, prin care îşi exprimă părerea şi susţine solicitarea lor.

După primirea dezlegări de la episcopul locului unde au fost cununaţi, preotul adresează Mitropolitului o scrisoare din partea sa prin care expune situaţia şi solicită binecuvântarea pentru săvârşirea Tainei celei de-a doua cununii. Aceste documente sunt adresate Centrului Eparhial înainte de stabilirea datei nunţii.

Dacă unul dintre miri este la prima căsătorie şi civilă şi religioasă, chiar dacă celălalt este în faţa unei a doua cununii, preotul poate solicita episcopului dispensa pentru săvârşirea primei cununii.

Chiar dacă  unul sau ambii miri nu au mai fost cununat religios, dar este (sunt) divorţati, preotul trebuie să se adreseze Mitropolitului pentru a solicita binecuvântarea pentru săvârşirea primei sau celei de-a doua cununii. Preotul este dator să evalueze situaţia şi să propună episcopului o soluţie, dar va săvârşi prima sau a doua cununie urmând decizia episcopului.

Chiar dacă nu a fost cununie ci doar căsătorie civilă, divorţul este o nerespectare a cuvântului dat şi pentru a primi în astfel de situaţii Taina Cununiei preotul şi episcopul trebuie să se încredinţeze că există o evoluţie pozitivă şi o responsabilizare.

În cazul persoanelor văduve prin deces, se săvârşeşte a doua cununie. In cazul în care celălalt mire se află la prima cununie se solicită binecuvântarea episcopului pentru a putea săvârşi prima cununie.

Situaţiile în care mirii sunt într-o relaţie  de rudenie

 

Dacă mirii care doresc să se unească în Taina Nunţii se află în una din situaţiile de rudenie ce necesită acordarea dispensei bisericeşti, preotul este dator să-i întâlnească şi vorbind despre responsabilitatea căsătoriei să încerce să înţeleagă temeinicia hotărârii lor.

Dacă tinerii se află într-o situaţie în care cununia civilă este îngăduită de către stat, dar ea încă nu a fost săvârşită, preotul are îndatorirea de a le explica tinerilor că rânduiala Bisericii diferă de cea a Statului pentru că noi, creştinii, avem obligaţia să păstrăm şi o curăţenie şi o onestitate a relaţiilor sociale şi nu abordăm căsătoria fără să ţinem cont de rânduielile de viaţă creştină.

Atunci când între două persoane există un grad de rudenie, nu se cuvine ca relaţia de rudenie să evolueze spre o relaţie de căsătorie. Amestecarea celor două aspecte duce la o desconsiderare a unor valori duhovniceşti o degradare a conştiinţei morale şi în acelaşi timp are consecinţe şi asupra vieţii familiale.

Dacă persoanele în cauză sunt deja căsătorite civil, accentul trebuie să fie pus pe asumarea responsabilităţii şi înţelegerea nerânduielii în care ei trăiesc dar într-un duh de nădejde. Fiind conştienţi de amalgamul sentimental pe care l-au săvârşit, sperăm să poată ajunge la înţelegerea responsabilităţilor şi evitarea în viitor în anturajul lor a unor situaţii similare.

În fiecare dintre cazurile menţionate mai sus, persoanele respective trebuie să adreseze episcopului, prin intermediului preotului, o scrisoare în care să prezinte situaţia în care se află. Vor fi adăugate  dacă este cazul copia certificatului de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor.

Preotul paroh trebuie să facă o prezentare a cazului, determinând gradul de rudenie şi să-şi exprime punctul de vedere propunând episcopului soluţia pe care o crede potrivită. Toate aceste documente trebuie să fie adresate Centrului Eparhial, înainte de a prevedea o dată pentru Sfânta Taină a Cununiei.

 

Căsătoriile mixte

Pentru ca un bărbat şi o femeie, unul dintre ei fiind ortodox(ă) şi celălalt de o altă confesiune creştină, să poată primi Sfânta Taină a Nunţii în Biserica Ortodoxă ei trebuie să primească binecuvântarea Mitropolitului.

Atunci când cei doi se prezintă la preot pentru a vorbi despre intenţia lor de a primi Sfânta Taină a Cununiei, preotul trebuie să le acorde un timp suficient pentru a înţelege situaţia în care se află şi a le putea vorbi despre responsabilitatea căsătoriei şi dificultăţile pe care le poate provoca diferenţa de cultură şi confesiune dar şi despre binecuvântările pe care le poate aduce întâlnirea în Taina Nunţii a două personalităţi crescute în contexte culturale şi religioase diferitene dar care prin dragoste se întregesc.

Mirii trebuie să înţeleagă că ei solicită primirea Sfintei Taine a Cununiei pe care o numim mixtă nu pentru că ar fi vorba despre o slujbă mixtă, ci pentru că ei sunt un cuplu mixt. Hotărându-se să se cunune în Biserica noastră, ei dau naştere unei familii ortodoxe şi acest aspect ar trebui să îl asume pentru ei dar şi pentru copiii lor.

Preotul trebuie să fie conştient că de modul în care ei vor fi pregătiţi pentru Taina Nunţii, va depinde în bună măsură legătura lor cu parohia.

Preotul va solicita ambelor persoane certificatul de botez şi fiecare dintre ei va adresa episcopului o scrisoare prin care să îşi arate motivaţia şi să ceară binecuvântarea pentru primirea Sfintei Taine a nunţii în Biserica ortodoxă. In scrisoarea pe care o adresează episcopului, cei doi trebuie să precizeze în mod expres dacă au mai fost cununaţi civil sau religios. În cazul în care una sau ambele părţi au mai fost căsătorite, la cerere va fi adaugată copia după hotărârea de divorţ sau certificatul de deces. În cazul în care o parte este de religie catolică şi este divorţată, dispensa pentru cununie nu se poate acorda decât după o cercetare amănuntă a situaţiei şi în condiţiile pe care episcopul le stabileşte cu preotul şi persoanele în cauză.

Preotul adaugă la aceste scrisori propria scrisoare în care îşi exprimă părerea şi arată modul în care consideră de cuviinţă să se desfăşoare pregătirea pentru primirea Sfintei Taine a Cununiei.

În cazul în care partea ortodoxă este divorţată se va urma şi procedura necesară în vederea săvârşirii celei de-a doua cununii.

 

Toate aceste elemente trebuie să fie transmise Centrului Eparhial înainte de stabilirea definitivă a datei nunţii.

 

Nu există slujbe mixte (ritual liturgic mixt)pentru Taina Nunţii sau o altă Sfântă Taină. Dacă familia doreşte ca să fie şi o participare a preotului catolic sau pastorului protestant, aceasta trebuie să aibă loc ori înaintea slujbei ortodoxe, ori după slujbă şi în nici un caz nu trebuie să fie lăsată impresia că ar fi vorba şi de două căsătorii religioase.

În toate caurile naşii trebuie să fie ortodocşi şi cununaţi. Doar în cazul în care există deja o pereche de naşi ortodocşi s-ar putea ca o altă pereche să fie asociată naşilor în calitate de martori, şi acest pogorământ poate fi făcut doar în cazuri excepţionale, pentru a menaja relaţiile umane.

 

În cazul în care cei doi doresc să se căsătorească religios în Biserica Catolică, preotul ortodox nu poate face decât o rugăciune de mulţumire pentru binefacerile pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra celor doi tineri şi trebuie să le explice foarte clar mirilor că nu este vorba de cununie mixtă în sensul ritualului mixt.

În cazul cununiilor mixte şi al celei de-a doua cununii, pregătirea va fi în cel puţin trei întâlniri, din care una în mod obligatoriu împreună cu naşii.

Cununia şi Căsătoria civilă

 

Cununia religioasă se face numai după căsătoria civilă. Dacă Taina Cununiei nu este recunoscută de către Stat drept căsătorie cu efecte juridice, preotul trebuie să se abţină în a săvârşi Taina Cununiei înaintea căsătoriei civile.  Nu putem să ne angajăm în faţa lui Dumnezeu dacă refuzăm să ne angajăm în faţa societăţii. Cazurile cu totul excepţionale pot fi supuse atenţiei Mitropolitului care este singurul competent să acorde dispense în respectul legalităţii.

Înfiinţarea unei parohii

 

Parohia este comunitatea credincioşilor ortodocşi dintr-un teritoriu determinat care în comuniune cu episcopul locului se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi trăiesc o viaţa creştină.

 

În contextul socio-geografic în care MOREOM îşi desfăşoară misiunea, există grupuri de credincioşi care nu sunt consituiţi în parohie şi care doresc să aibă o viaţă bisericească rânduită pentru a se putea împărtăşi cu Sfintele Taine şi a avea un părinte duhovnicesc spre sprijin.

Existenţa grupului de credincioşi este semnalată Episcopului locului în general de către preoţii din vecinătate sau de către  protoiereu. Putem vorbi chiar de o obligaţie pastoral-misionară a preotului de a identifica locurile din vecinătate unde există credincioşi care au nevoie de asistenţă religioasă.

Într-o primă fază, preotul din vecinătatea comunităţii semnalate trebuie să ceară binecuvântarea din partea Episcopului pentru a săvârşi cele Sfinte pentru aceşti credincioşi, în localitatea respectivă. Ţinând cont de nevoia pastoral-misionare din localitatea respectivă, Arhiepiscopul poate da binecuvântare unui preot să se ocupe de înfiinţarea parohiei respective. Acestă binecuvântare este de fapt o scrisoare de misiune care îl împuterniceşte pe preotul respectiv să întreprindă cele necesare pentru constituirea comunităţii parohiale. În cazul în care există posibilitatea săvârşirii Sfintei Liturghii până la înfiinţarea parohiei, preotul va sluji cu antimisul parohiei sale sau cu un antimis special destinat parohiei în curs de consituire.

După o perioadă constatând responsabilizarea şi maturizarea comunităţii, preotul invită credincioşii din zona respectivă la o întâlnire pregătitoare pentru constituirea parohiei.

În cadrul acestei întâlniri vor fi evidenţiate nevoile pastoral-misionare din zonă, se va constitui un comitet de iniţiativă pentru înfiinţarea parohiei şi se va face o propunere pentru hramul parohiei. Detaliile acestei întâlniri vor fi consemnate într-un registru, ca proces verbal al întâlnirii adunării de pregătire a constituirii parohiei.

Procesul verbal al acestei adunări, lista cu membri comitetului de iniţiativă şi referatul preotului responsabil pentru înfiinţarea Parohiei, vor fi înaintate Centrului Eparhial. Ţinând cont de aspectele evocate în cadrul adunării de constituire,  Mitropolitul va decide în ceea ce priveşte înfiinţarea parohiei.

Prin  decizia de înfiinţare a parohiei se  stabileşte hramul şi se  împuterniceşte preotul responsabil pentru a face demersurile canonice de constituire a Adunării Parohiale şi a Consiliului Parohial.

Decizia de înfiinţare a parohiei, Sfântul Mir şi Sfântul Antimis sunt încredinţate preotului respectiv, acesta fiind răspunzător pentru păstrarea şi folosirea lor până la numirea preotului paroh.

În înţelegere cu protoiereul, preotul responsabil cu organizarea parohiei convocă Adunarea de constituire a organelor administrative.

În cadrul acestei adunări se dă citire Procesului verbal al întâlnirii anterioare, se citeşte scrisoarea de împuternicire a preotului, decizia de înfiinţare a Parohiei, se prezintă modul de organizare a unei parohii în conformitate cu statul MOREOM, se citeşte cu voce tare statutul canonic al parohiei din statul MOREOM şi se trece la constituirea Adunării Parohiale.

Fiecare participant se înscrie în lista membrilor fondatori ai Parohiei, care este şi lista membrilor Adunării Parohiale. Pot fi înscrişi pe această listă toţi credincioşii ortodocşi cu domiciliul în zona în care parohia respectivă îşi desfăşoară activitatea şi care au un drept de sejur legal. Persoanele care nu au un drept de sejur legal nu pot fi trecute pe lista membrilor Adunării Parohiale, dar aceasta nu-i împiedică să participe la discuţii, fără însă a avea drept de vot.

După constituirea Adunării Parohiale, se trece la constituirea Consiliului Parohial. Şedinţa Adunării Parohiale este condusă de Preotul responsabil. Discuţiile şedinţei sunt consemnate în registrul de procese verbale ale organelor parohiale.

După încheierea şedinţei, membri Consiliului Parohial ales se întrunesc în prima reuniune a Consiliului Parohial. Din rândul consilierilor se alege epitropul (vicepreşedintele Consiliului Parohial), secretarul şi casierul Consiliului Parohial.

Consiliul Parohial are obligaţia de a sprijini preotul în activităţile parohiale. Consiliul Parohial îşi desfăşoară activitatea sub conducerea preotului, toate hotărârile Consiliului Parohial trebuie să fie semnate de către preot, epitrop şi secretar.

Procesul verbal al Adunării Parohiale, Procesul verbal al Consiliului Parohial, lista şi coordonatele membrilor Consiliului Parohial sunt înaintate centrului eparhial.

 

Înfiinţarea Comitetului Parohial

Articolul 68 din statutul MOREOM prevede că în cadrul parohiei pot să funcţioneze diferite asociaţii şi comitete. Conform tradiţiei BOR, fiecare parohie poate înfiinţa un Comitet Parohial. Acest comitet este constituit din responsabili pentru diferite activităţi din parohie: cateheză, corală şi cântare, activităţi sociale, activităţi culturale. Membri Comitetului Parohial sunt numiţi de către Preot în înţelegere cu Consiliul Parohial. Preotul este Preşedintele Comitetului Parohial

Preotul poate propune şi alte domenii de activitate, pentru a căror organizare va solicita binecuvântarea autorităţii ierarhice.

 

 

Regimul cultelor în Italia

 

 

        După o perioadă de criză în relaţiile dintre Biserica Catolică şi noul Stat federal al Italiei realizat după unirea federală din anii 1860-1870, politica moderată predominantă în guvernul italian după promulgarea în 1871 a legii privind garanţiile, a permis o oarecare relaxare în ceea ce priveşte relaţia dintre Biserică şi Stat. După cel de-al II-lea război mondial, partidul fascist a angajat o politică de reconciliere cu Biserica, politică ce se va dezvolta pe baza concluziilor acordului de la Latran din 1929. Fasciştii au creat Statul Vatican şi au restituit Bisericii o parte dintre privilegiile pe care le-a pierdut în perioada liberală în problemele legate de căsătorii, în problemele economice şi în domeniul învăţământului religios în şcolile publice.

        Proclamarea Constituţiei republicane în anul 1948 a creat posibilitatea revizuirii dispoziţiilor concordatare. Totuşi reforma dreptului civil ecleziastic nu a putut fi realizată decât în anii 1980, după un serios proces de secularizare265, care a transformat societatea italiană de o manieră semnificativă266.

        Toate acestea s-au întâmplat într-o ţară cu profunde tradiţii catolice. Cu toată această preponderen@ă, este dificil de stabilit numărul catolicilor practicanţi. În statisticile internaţionale, Italia face parte din ţările cu un număr mare de credincioşi, în mare majoritate catolici, fiind a doua ţară din Europa occidentală, după Irlanda, în ceea ce priveşte participarea la viaţa de cult. Numărul credincioşilor practicanţi a crescut din anul 1981 până în anul 1990 cu 12 procente, astfel 53% din populaţia ţării ar practica o dată pe lună cultul catolic267dar doar 30% dintre cetăţeni participă regulat la cultul duminical, iar în anul 1990, ateii convinşi erau în proporţie de 3 procente. Încrederea în Biserică a crescut în ultimii 10 ani cu 2 procente, 63% din populaţia ţării având o mare şi certă încredere în Biserică. Tot 63% dintre italieni cred că Biserica răspunde la nevoile spirituale, 41% cred că ea răspunde la nevoile de familie iar 36% consideră că Biserica răspunde la nevoile sociale. Statisticile privitoare la învăţământul din Italia arată că mai mult de 90% din elevi sunt înscrişi pentru învăţământul religios catolic. Se mai precizează că 42% din contribuabili varsă Bisericii o parte din impozitul pe venit şi că 70% din căsătoriile religioase au loc după ritul catolic.

        Dintre celelalte confesiuni, musulmanii au depăşit numărul martorilor lui Iehova, datorită curentului de imigrare provenind din ţările Africii de Nord. Biserica Ortodoxă este de asemenea prezentă, fără să fi reuşit să obţină un statut guvernat de o convenţie semnată cu Statul. 

 

a) Actualul statut juridic al cultelor

 

        Într-o astfel de ţară unde tradiţiile puternice se confruntă cu o realitate politică socială şi culturală puternic secularizată, principiile constituţionale de drept civil ecleziastic italian vizează pe de o parte egalitatea indivizilor în domeniul religios şi garantarea unui sistem de cooperare între Biserici şi Stat.

        În Italia, fiecare dispune de dreptul de a alege liber confesiunea sa religioasă şi de a se manifesta liber în toate formele, individual sau colectiv, să încerce să promoveze, şi să exerseze cultul de o manieră privată sau publică, cu condiţia de a nu exista rituri care atentează la bunele moravuri[1]. De asemenea, "toţi cetăţenii au aceeaşi demnitate socială şi sunt egali în faţa legii, fără distincţie de sexe, de rasă, de limbă, de religie, de opinii politice şi de condiţii personale şi sociale”[2]. "Toate confesiunile sunt în mod egal libere înaintea legii"[3], iar "confesiunile necatolice dispun de dreptul de a se organiza, urmărind propriul lor statut, în măsura în care ele nu intră în conflict cu ordinea juridică italiană. Relaţiile lor cu Statul sunt reglementate de legi pe baza convenţiilor realizate cu reprezentanţii corespunzători[4]. "Statul şi Biserica Catolică sunt fiecare cu ordinea lor, independente şi suverane. Relaţiile dintre ele sunt reglementate prin Acordul de la Latran. Trebuie observat că Biserica Romano-Catolică are o personalitate juridică de drept public, chiar dacă ea nu se compară în nici un fel cu organizaţiile de stat.

        Amendamente la aceste acorduri consimţite de către cele două părţi nu necesită punerea în mişcare a procedurii de modificare a Constituţiei”[5]. Se precizează, de asemenea, în ceea ce priveşte cultele minoritare că " scopul cultual sau caracterul ecleziastic sau religios al unei asociaţii sau ale unei instituţii nu trebuie să constituie un motiv de limită particulară a legislatorului sau de datorii fiscale pentru imobilele lor şi capacitatea lor în toate formele de activitate[6].

        Acordul de la Villa Madame a fost realizat conform articolului 7 din Constituţie şi a avut ca scop înlocuirea Acordului de la Latran. Au fost prevăzute, cu această ocazie, reglementări privind persoanele morale ecleziastice şi bunurile lor (1984), învăţământul religios catolic în şcolile publice (1985), sărbătorile bisericeşti (1985) şi asistenţa religioasă în forţele de poliţie (1990).

        Conform articolului 8 aliniatul 3 din Constituţie au fost realizate convenţii între Statul italian şi Travola Valdese în 1984, Biserica Creştină a Adventiştilor de ziua a VII-a (1986), Adunarea Domnului Penticostală (1986), Uniunea Comunităţilor Evreieşti (1987), Uniunea Creştină Protestant-Baptistă (1993) şi Biserica Protestantă Luterană (1993), iar celelalte confesiuni sunt organizate pe baza legii n° 1159 din 24 iunie 1929.

        Sistemul italian de drept civil eclesiastic este un sistem bicefal. El îşi propune să garanteze fiecăruia libertatea şi egalitatea religioasă. În Italia, confesiunile pot alege între statutul de persoană juridică de drept privat, constituindu-se în asociaţii nerecunoscute[7] sau în asociaţii recunoscute conform articolelor 14-35 din Codul Civil. Acestea din urmă se bucură de o mai mare capacitate juridică, dar crearea şi activitatea lor este supusă unui mai mare control din partea autorităţilor publice. Asociaţiile recunoscute nu pot să achiziţioneze imobile sau să accepte donaţii, succesiuni sau liberalităţi testamentare fără aprobarea Statului[8]. Personalitatea juridică de drept privat se mai poate obţine şi conform articolului 16 al Dispoziţiilor privitoare la lege în general, care acordă persoanelor juridice străine dreptul de a aparţine personalităţii juridice italiene sub condiţia de reciprocitate. În jur de treizeci de confesiuni sau persoane juridice ale acestor confesiuni au cerut şi obţinut prin această cale personalitatea juridică, atrase fiind de posibilitatea de a obţine avantaje fiscale pentru persoanele morale confesionale.

        Pentru grupurile cu scop religios este prevăzută de asemenea posibilitatea de a obţine personalitate juridică pentru persoanele lor morale pe baza legii n° 1159 din 1929, care reglează regimul religiilor admise în Italia. Această lege acordă importante avantaje fiscale, punând pe un picior de egalitate obiectivele religioase cu cele caritabile sau de învăţământ. Ea supune însă persoanele juridice organizate după prevederile ei unui control mai strict decât asociaţiile recunoscute. În acest caz, achiziţiile şi vânzările sunt supuse unei autorizări, iar Statul poate înlocui autorităţile acestor asociaţii printr-un comisar guvernamental şi astfel să anuleze deciziile luate de asociaţie.

        Statul are puterea de a acorda personalitate juridică cultelor şi acestea pot fi recunoscute juridic conform cu articolul 2 al legii nr. 1159 din 1929. Recunoaşterea este acordată prin decret prezidenţial, la propunerea Ministrului de Interne, după un aviz al Consiliului de Stat (aviz de legitimitate) şi al Consiliului de Miniştri (aviz de oportunitate politică).

 

        O problemă serioasă este cea de definire a termenului de "confesiune". Statul nu dă nici o definiţie legislativă, o parte a doctrinei estimând că Statul nu are nici chemarea şi nici capacitatea de a decide cine este cult sau nu. Această evaluare trebuie să fie făcută de către credincioşii grupului respectiv, autorităţile de stat fiind ţinute să se ralieze la această apreciere. O altă orientare se pare că se înfiripă în Italia după câteva decizii ale Curţii Constituţionale, în particular Decizia n° 467 din 19 noiembrie 1992 care precizează că definirea unei confesiuni trebuie să fie dedusă de o manieră juridică, care trebuie să aibă o bază obiectivă şi nu subiectivă[9]. Pornind de la această decizie, o altă parte a doctrinei este tentată să fixeze condiţiile pe care un grup trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi considerat "confesiune". Aceste condiţii ar putea fi: credinţa într-o realitate transcedentală, care să fie capabilă să dea răspunsuri la întrebări fundamentale şi să fie capabilă să pună la dispoziţia credincişilor un cod moral, să creeze o interdependenţă a credincioşilor care se manifestă în cult şi în existenţa unei organizări, chiar dacă aceasta este minimală.

        Articolul 8 aliniatul 2 din Constituţie[10] garantează de aceeaşi manieră[11] suveranitatea şi independenţa Bisericii Catolice în propria sa ordine, precum şi un mare grad de autonomie pentru culte. Ele sunt libere să se organizeze cum cred ele de cuviinţă şi sunt protejate împotriva intervenţiei jurisdicţionale a Statului.

 

            Statul italian garantează autonomia  confesiunilor prin ultimele paragrafe ale articolelor 7 şi 8 din Constituţie. Aceste paragrafe şi cele citate deja prevăd că Statul are obligaţia de a garanta autonomia şi independenţa cultelor în termenii înscrişi în convenţia dintre cult şi Stat. Biserica catolică şi celelalte şase confesiuni care au realizat o convenţie cu Statul, sunt asigurate că poziţia lor juridică nu va fi modificată împotriva voinţei lor. Trebuie remarcat de asemenea că instituţiile dependente faţă de Biserica Catolică sau de alte confesiuni[12]nu dispun de nici o poziţie particulară de autonomie.

        În Italia, clericii se bucură de un Statut particular[13], fiind afectat şi de incapacităţi. Astfel, ei nu pot fi aleşi în anumite funcţii publice, cum ar fi de exemplu cea de primar, incapacităţi de exercitare a unor profesii, cum ar fi cea de notar, avocat, agent fiscal, magistrat, judecător neprofesional. Clericii sunt scutiţi de serviciul militar pentru Bisericile sau cultele care au prevăzut acest fapt în convenţiile semnate cu Statul italian. De asemenea, ei nu pot fi obligaţi să dea informaţii în legătură cu persoane şi lucruri despre care ei au luat cunoştinţă în calitatea pe care o au.

        În Italia, căsătoria religioasă săvârşită de un cult care are personalitate juridică şi care a încheiat convenţie cu Statul, are valoare juridică dacă sunt îndeplinite câteva condiţii de fond şi formă[14] dintre care cel mai important este obţinerea din partea Ministerului de Interne a agrementului numirii lor. Această reabilitare a căsătoriei religioase a fost realizată prin articolul 34 din Tratatul de la Latran, tratat care a recunoscut şi competenţa tribunalelor ecleziastice pentru procesele privind nulitatea căsătoriei, sentinţelor de nulitate date de tribunalul bisericesc atribuindu-se efectele civile ale unei judecăţi cu caracter executoriu.

        Entităţile cărora li se recunoaşte personalitatea juridică în conformitate cu legea 1159 din 1929 sunt plasate sub supravegherea Ministerului de Interne şi al Cultelor, pentru a se verifica dacă organismele recunoscute nu desfăşoară cumva activităţi contrare legii. In cazuri foarte grave se poate ajunge chiar la dizolvarea organului administrativ al entităşţii respective şi la numirea unui comisar guvernamental pentru gestiunea  patrimoniului.[15]

 

b) Rolul Bisericilor în sistemul educaţional

 

        În domeniul educaţiei, discuţiile mai aprinse sunt pe marginea educaţiei religioase în şcolile publice. În acest domeniu există o clară diferenţă în ceea ce priveşte Biserica catolică pe de o parte şi celelalte Biserici pe de altă parte. Acordul de la Villa Madame precizează că educaţia religioasă este realizată în grădiniţe şi şcolile primare în două ore pe săptămână, iar în şcolile secundare, o oră pe săptămână, iar Statul suportă toate cheltuielile acestui învăţământ. În fiecare an, elevii de la 13 ani şi părinţii lor până la împlinirea acestei vârste trebuie să precizeze dacă au sau nu intenţia de a urma aceste cursuri de instruire religioasă catolică, iar în caz de refuz, elevii trebuie să aleagă altă materie, sau să părăsească şcoala282.

        Profesorii de religie sunt numiţi de către administraţia şcolară de stat, la propunerea episcopului diocezan. Profesorul trebuie să fie în posesia atestatului de formare, care probează capacitatea de a preda discipline bisericeşti şi toţi trebuie să fie recunoscuţi ca şi apţi pentru predarea religiei catolice, de către administraţia bisericească, care eliberează un atestat corespunzător. Retragerea recunoaşterii, chiar dacă ea are loc în timpul anului şcolar, exclude persoana vizată de la activităţile didactice. Această posibilitate de retragere a autorizaţiei, care poate să intervină, dă un caracter de nesiguranţă pentru profesorii de religie, ei neputând fi consideraţi ca şi cadre didactice definitive, titularizate. Programele analitice sunt fixate pentru fiecare tip de şcoală prin convenţii între Ministerul Educaţiei şi Preşedintele Conferinţei episcopale italiene, iar manualele trebuie să fie aprobate de către Conferinţa episcopală şi de către episcopul fiecărei eparhii în care este utilizat.

        Cele şase religii recunoscute pot avea profesorii lor în şcolile în care elevii şi părinţii cer predarea acestei religii, iar modalitatea de desfăşurare a acestui învăţământ este negociată între autoritatea ecleziastică şi autoritatea şcolară, cheltuielile pentru aceste cursuri fiind suportate de către confesiunile respective. Confesiunile care nu au încheiat convenţie cu Statul nu dispun de posibilitatea de a avea proprii profesori de religie în şcolile publice, ele neputând utiliza decât spaţiul rezervat pentru menţinerea contactului cu domeniile extraşcolare. În convenţiile încheiate de către Stat cu cultele minoritare apare uneori interdicţia de a se impune elevilor participarea la acte de cult, ceremonii şi tradiţii străine de aceste culte. Aceste prevederi au făcut să fie dificil de rezolvat câteva aspecte devenite deja tradiţionale, cum ar fi binecuvântarea sălilor de curs, participarea elevilor la ceremonii religioase şi întâlnirea copiilor cu episcopul diocezan. O decizie a Ministerului Educaţiei Publice din 13 februarie 1992 a acordat organelor colegiale din fiecare şcoală autorizaţia de a decide în cazurile în care participarea elevilor este facultativă. În ultima vreme au fost viu dezbătute aspectele controversate în legătură cu ]nvăţământul religios, aceste dezbateri vizând în special discriminarea sau mai bine zis privilegiile de care se bucură Biserica Catolică[16]. În ceea ce priveşte învăţământul universitar, nu este prevăzută nici o formă de învăţământ religios, dar această situaţie nu împiedică Bisericile să aibă şcoli confesionale de toate tipurile şi la toate nivelele[17], fapt garantat prin Articolul 33 din Constituţie şi dispoziţiile Acordului Vila Madame (Art. 9) şi de câteva convenţii realizate cu alte confesiuni. Acelaşi acord prevede că seminariile şi celelalte instituţii de formare ale Bisericii sunt libere de orice intervenţie străină în cadrul instituţiilor bisericeşti, depinzând doar de autoritatea bisericească. La fel, este precizat că numirea cadrelor didactice la "Universita Catolica del Sacro Cuore" este supusă autorităţii religioase din punct de vedere religios.

 

b) Sprijinul acordat Bisericilor de cãtre Stat

 

        În ceea ce priveşte finanţarea Bisericilor, acordul de la Vila Madame, din 1984, a schimbat fundamental sistemul de finanţare a Bisericii de către Stat. Acum institutele diocezane pentru veniturile clerului sunt cele care administrează fondul de salarizare a preoţilor ca o consecinţă a legii nr. 222 din 20 mai 1985, care pune în aplicare dispoziţiile realizate între Statul italian şi Biserica catolică, lege care se referă la persoanele morale şi bunurile bisericeşti. A fost creat de asemenea un institut central pentru veniturile preoţilor, care veghează să completeze resursele financiare ale institutelor diocezane, care nu pot ele însele să-şi acopere cheltuielile. Astfel clerul este remunerat după un sistem existent deja în Anglia, asigurându-se un echilibru între veniturile tuturor clericilor. Totodată a fost modificat \i din partea Statului sistemul existent. Au apărut două sisteme de finanţare de care beneficiază nu numai Biserica Catolică, dar şi toate celelalte Culte care au încheiat o convenţie cu Statul. Prima formă priveşte un procent de 0,8% din impozitul pe venit al persoanelor fizice, iar contribuabilul poate dispune ca această cotă să fie încasată:

         a. — de către Stat, pentru măsuri extraordinare împotriva foamei în lume, ajutor pentru refugiaţi, catastrofe naturale sau întreţinerea de bunuri culturale,

        b. — de către Biserica Catolică pentru nevoile de cult ale populaţiei, venitul clerului, pentru măsuri caritative în profitul populaţiei naţionale sau din alte ţări ale lumii,

        c. — unei confesiuni care a realizat o convenţie cu Statul italian, această cotă fiind acordată pe baza declaraţiei contribuabilului.

        Procentajul care corespunde contribuabililor care nu şi-au exprimat vreo preferinţă este repartizat între diferitele destinaţii, proporţional cu alegerea celorlalţi contribuabili.

        Datele disponibile ne arată că:

        — 56% din contribuabili au făcut o alegere între domeniile amintite;

        — 76% dintre ei (ceea ce corespunde la 42% dintre contribuabili) au optat în favoarea Bisericii catolice;

        — 22% au ales Statul italian;

        — 1,9% au fost repartizaţi între Uniunea Bisericii Catolice Adventiştilor de ziua aVII-a şi Adunarea lui Dumnezeu (Penticostală) din Italia.

        Cea de-a doua formă de finanţare deschisă pentru toate confesiunile semnatare a unei convenţii cu Statul italian, se referă la posibilitatea deducerii din impozit a donaţiilor care sunt făcute faţă de Institutul central pentru venitul clericilor, sau instituţii similare ale altor culte semnatare a unei convenţii, până la 1032,91 Euro pe an[18].

        Alte forme de finanţare directă sau indirectă a confesiunilor, sunt prevăzute prin alte dispoziţii legale. Pot să fie amintite în acest sens legile regionale care atribuie spaţii şi terenuri pentru construirea de edificii de cult, sau legea n° 390 din 1986 care autorizează persoanele morale la un împrumut sau o închiriere gratuită a proprietăţilor funciare de stat, pentru persoane morale ecleziastice.

        Persoanele morale bisericeşti beneficiază de o reducere cu 50% a impozitului pentru persoanele morale şi sunt exceptate de asemenea de la impozitul pe succesiuni şi pe donaţii. Alte scutiri au fost acordate în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, taxele locale, înstrăinarea de bunuri imobiliare şi alte impozite indirecte.

        Trebuie remarcat faptul că proprietatea funciară a Sfântului Scaun şi alte proprietăţi sunt exonerate de orice contribuţie către Stat sau către alte persoane juridice de drept public[19].

 

c) Asistenţa religioasã în instituţiile publice

 

        În Italia funcţionează cu bune rezultate un sistem de asistenţă religioasă în instituţiile publice. Acordul de la Latran prin articolul 11 prevede că asistenţa religioasă pentru soldaţi, deţinuţi sau pacienţii din spitale sau casele de bătrâni este asigurată de către personalul bisericesc catolic care este numit de către autoritatea competentă de Stat la propunerea administraţiilor ecleziastice. Modalităţile juridice de funcţionare ale acestor servicii sunt reglate prin convenţii speciale. În ceea ce priveşte armata, asistenţa religioasă este realizată de către capelanii militari care sunt numiţi prin decret de către Preşedintele Republicii la propunerea episcopului militar. Capelanii sunt angajaţi de către Stat, fiind integraţi în ordinea şi ierarhia militară alături de ofiţerii armatei italiene. Există, de asemenea, capelani în penitenciare, aceştia nefiind angajaţi de către Stat, chiar dacă sunt plătiţi de către Stat. Ei sunt însărcinaţi cu o misiune pe o durată nedeterminată, care le este conferită de către Ministrul Justiţiei cu binecuvântarea episcopului diocezan. Misiunea ia sfârşit în cazul în care această binecuvântare este retrasă, sau dacă apar dificultăţi între capelan şi unitatea în care îşi desfăşoară, activitatea. În spitale există capelani, care sunt integraţi în planul bugetar al personalului din serviciul medical local, sau care îşi desfăşoară activitatea pe baza unor convenţii cu administraţia instituţiei, însărcinată cu remunerarea clerului şi cu asigurarea nevoilor capelei[20].

        Convenţiile încheiate cu anumite culte minoritare prevăd liberul acces al clericilor în penitenciare şi spitale, pentru a putea desfăşura activităţi specifice la cererea deţinuţilor sau a pacienţilor. Pentru aceleaşi culte este permisă oficierea de servicii şi organizarea unor activităţi specifice pentru soldaţii ce aparţin acestor confesiuni, în locuri special amenajate, însă cheltuielile acestor activităţi trebuie să fie suportate de către cultele respective. Nu este prevăzută nici o formă de oficiu de "capelan" pentru învăţământ, dar după cum am arătat, în cadrul învăţământului este organizată de o manieră satisfăcătoare educaţia religioasă.

        Toate aceste date arată locul important pe care-l ocupă Biserica într-o societate care nu este ocolită de scandaluri de toate genurile. Specialiştii sunt de acord cu faptul că prezenţa Suveranului Pontif pe teritoriul Italiei îi aduce Bisericii un plus de autoritate şi putere reală. Chiar dacă este deranjantă uneori poziţia dezechilibrată dintre Biserica Romano-Catolică şi celelalte confesiuni, trebuie acceptat cu onestitate că aceasta reflectă o realitate sociologică existentă la nivelul întregii ţări. După cum am văzut, Italia are un sistem de relaţie între Biserici şi Stat de tip concordatar, confesiunile având drepturi şi obligaţii în funcţie de convenţiile pe care le încheie cu Statul italian. Regimul constituţional italian recunoaşte Biserica Catolică şi celelalte confesiuni după propria lor natură şi propria structură. Acest sistem afirmă distincţia între competenţele Statului şi ale cultelor, dar în nici un caz nu limitează rolul religiei la problema libertăţilor religioase sau la cea de conştiinţă, recunoscând rolul important pe care-l joacă Biserica în societatea italiană.

 

 

 

Organizarea canonică a MOREOM

 

Prin Hotărârea  Sfântului  Sinod din 4-6 noiembrie 2003, a fost aprobat Statutul canonic al MOREOM, prin care i se recunoaşte autonomia. Această autonomie constă în dreptul de a se conduce după un statut propriu, elaborat de structurile sale competente şi validat de Sfântul Sinod. În acelaşi timp, statutul de autonomie conferă dreptul de a-şi alege chiriarhul – Mitropolitul şi episcopii vicari, conform prevederilor statutare proprii, Sinodului BOR revenindu-i competenţa de a cerceta canonic candidaţii şi de a confirma din punct de vedere canonic alegerea.

Autonomia nu înseamnă “independenţă” ci este o recunoaştere a caracterului propriu al acestei mitropolii, având în vedere contextul special în care îşi desfăşoară activitatea.

În cadrul autonomiei, autoritatea Sfântului Sinod intervine pentru a garanta canonicitatea vieţii bisericeşti.

Mitropolitul şi episcopii MOREOM, ca membri ai Sfântului Sinod al BOR se află în comuniune canonică cu ceilalţi membri ai Sfântului Sinod, dar în acelaşi timp ei sunt membri titulari ai instanţelor colegiale de reprezentare panortodoxă din ţările unde au jurisdicţie.

 

Statutul canonic al MOREOM

 

Statutul canonic al MOREOM prezintă Mitropolia drept unitate bisericească autonomă, parte integrantă a BOR.

Structura de organizare a Mitropoliei este constituită din: parohii, protopopiate, vicariate. Doar eparhia, parohia şi mănăstirea sunt comunităţi euharistice, vicariatul şi mitropolia sunt necesare pentru asigurarea comuniunii ierarhice şi a eficienţei pastorale, având în vedere în primul rând diversitatea contextelor în care mitropolia noastră îşi desfăşoară misiunea.

Vicariatele sunt organizate în  aşa fel încât la momentul potrivit ele să poată fi încredinţate spre pastorire unui episcop, într-o primă fază episcop-vicar, iar atunci când nevoile pastoral-misionare o vor cere, aceste vicariate pot să fie organizate ca eparhii  în cadrul Mitropoliei.

 

Organele de conducere a Mitropoliei

 

Organele de conducere ale Mitropoliei sunt organe colegiale, dar această colegialitate nu poate fi altfel înţeleasă decât în cadru eclezial al comuniunii ierarhice.

Chiar dacă Mitropolia nu are încă eparhii sufragane, având în vedere că cei trei episcopi sunt membri ai Sfântului Sinod, putem vorbi şi despre o manifestare a sinodalităţii la nivel mitropolitan.

Adunarea Mitropolitană este organul colegial în care sunt reprezentate toate comunităţile euharistice din Eparhie.

Articolul 13. Precizează că Adunarea Mitropolitană este statutar constituită dacă sunt prezenţi sau reprezentaţi jumătate plus unu dintre membri. Din această majoritate trebuie să facă parte episcopul titular sau în caz de vacanţă episcopală sau incapacitate temporară, un episcop numit locţiitor de către Sfântul Sinod al BOR în condiţiile articolului 14.

Mitropolitul este chinarhul eparhiei, conducătorul Bisericii locale. Toate organele de conducere au obligaţia de a fi în comuniune ierarhică cu chinarhul.  Toate actele de exercitare a autorităţii bisericeşti din eparhie trebuie să fie semnate de Mitropolit sau de persoanele competente, din încredinţarea mitropolitului. Mitropolitul este responsabil pentru întreaga activitate din mitropolie şi nici un aspect al acesti lucrări nu poate să fie sustras autorităţii sale.

Articolul 22 prezintă atribuţiile Mitropolitului, dar trebuie înţeles că aceste atribuţii nu sunt limitative, ci sunt o precizare a celor mai importante atribuţii. Faptul că se precizează, « Mitropolitul exercită în Mitropolia sa întreaga slujire bisericească, sfinţitoare, învăţătorească şi cârmuitoare, subliniază tocmai această capacitate deplină a slujirii episcopului ».

Paragrafele a, b şi g subliniază raportul de comuniune ierarhică între chinarh şi celelalte structuri administrative.

Paragraful k prevede că Mitropolitul aprobă sau respinge motivat sentinţele Consistoriului Mitropolitan. Consistoriul judecă în numele jurisdicţiei episcopale şi de aceea, deciziile sale trebuie să fie investite cu titlu executoriu de către chinarh. Refuzarea semnării unei sentinţe a consistoriului atrage după sine invalidarea acesteia. Refuzul trebuie să fie motivat, deoarece nu este vorba de un refuz subiectiv ci de un refuz bazat pe temeiuri canonice sau chiar de ordin pastoral. Motivarea deciziei episcopale de nevalidare a sentinţei consistoriului este rezultatul unei cercetări pastorale şi canonice şi chinarhul dă seama de atitudinea sa,  în faţa sinodului mitropolitan şi a Sfântului Sinod.

În conformitate cu principiul iconomiei, întreagă tradiţia canonică a Bisericii trebuie să fie trăită pentru a-i ajuta pe credincioşi să intre în comuniune cu Hristos, spre dobândirea  mântuirii. Canoanele Bisericii nu pot fi aplicate altfel decât din această perspectivă, dar pentru a exista o coerenţă şi pentru ca excepţia să nu devină regulă, Biserica a rânduit ca toate aspectele “atipice” din viaţa bisericii să fie rezolvate în cadrul comuniunii ierarhice, episcopul fiind singurul competent să acorde dispense de orice fel.

În cadrul comuniunii ierarhice, ascultarea nu este un instrument de dominare, ci de manifestare a “impreună slujirii”. Episcopul a primit slujirea sa episcopală din partea Bisericii şi răspunde în faţa ei pentru atitudinea sa. Preotul trebuie să înţeleagă că atunci când o dispensă este acordată, aceasta nu se face într-un cadru personal, tainic, ci în numele Bisericii întregi. Comuniunea dintre comunitatea euharistică locală şi Biserica Ortodoxă în totalitatea ei se realizează şi prin episcop.

Paragraful n precizează că Mitropolitul are competenţa de a suspenda sau a destitui personalul bisericesc, în caz de vinovăţie gravă, în mod fundamentat. Având în vedere că preotul este trimis în parohie de către episcop, putem vorbi de o trimitere în misiune, atunci când atitudinea acestui preot sau a oricărei persoane care a primit o misiune nu mai corespunde cu slujirea la care a fost trimis, chinarhul constată acest lucru şi îi retrage misiunea respectivă. El trebuie să îşi motiveze decizia pentru ca ea să fie înţeleasă de cel în cauză nu ca o pedeapsă, ci ca o măsură pastorală, luată din responsabilitatea pe care o are Episcopul pentru toţi credincioşii care fac parte din eparhie.

Suspendarea din funcţie-care se poate concretiza şi în oprirea de la slujirea celor sfinte este un act de responsabilitate pastorală a episcopului. Abia din momentul în care în urma cercetării canonice sau a judecării în consistoriu vinovăţia gravă este dovedită, poate fi luat decizia de depunere din treaptă.

Articolul 22 (o) precizează competenţa episcopului în a acorda concediile personalului bisericesc şi didactic. Această precizare vine să sublinieze faptul că o persoană care îndeplineşte o misiune bisericească nu poate să întrerupă sau să-şi suspende singur misiunea. Absenţa din parohie trebuie să fie aprobată de către episcop.

Administraţia mitropolitană permanentă are vocaţia şi misiunea de a-l sprijini pe episcop în luarea deciziilor sale. Din acest motiv Administraţia eparhială este consituită din persoane alese de chiriarh. Structura Administraţiei Eparhiale trebuie să corespundă nevoilor pastorale, misionare şi de aceea ea trebuie să aibă o mobilitate uşor de pus în practică. Din acest motiv, articolul 28 prevede că Mitropolitul în consultare cu Consiliul Mitropolitan poate să schimbe structura Administraţiei Eparhiale.

Consiliul Mitropolitan este organul executiv al Adunării Mitropolitane. În acelaşi timp el este un cadru restrâns de manifestare a comuniunii ierarhice. Una dintre funcţiile cele mai importante ale Consiliului Mitropolitan este de a participa la luarea deciziilor de administrare bisericească şi de a oferi cadrul de consultare care este specific colegialităţii.

 

Organizarea teritorială a Mitropoliei

 

Organizarea teritorială a Mitropoliei grupează comunităţile euharistice, parohii şi mănăstiri în protoierii şi vicariate.

Obiectivul structurării organizării teritoriale este crearea condiţiilor pentru o lucrare pastoral-misionară adecvată, ţinând cont de contextul local. Particularitatea Mitropoliei noastre este tocmai diversitatea culturală în cadrul aceleiaşi eparhii. Din acest motiv  organizărea teritoriale este făcută împreună cu Mitropolitul în cadrul lucrării misionar-pastorale şi ea nu se poate face doar pe principii exclusiv teritoriale (Art 34).

În modul de organizare a vicariatelor se regăseşte posibilitatea evoluării spre o organizare eparhială în cadrul Mitropoliei. Vicariatele se pot constitui în persoane juridice conform legislaţiei locale.

Mitropolitul şi episcopii vicari fac parte de drept din toate consiliile vicariale deoarece episcopii sunt nucleul comuniunii ierarhice (Art. 38).

Articolul 40 detaliază atribuţiile vicarului. Trebuie să înţelegem că slujirea principală la care un viacar este chemat este aceea de a sprijini lucrarea pastoral-misionară din vicariat (40 d). Vicarul asigură comunicarea şi legătura dintre episcop şi preoţi, ca păstori ai comunităţii respective.  Rolul vicarului nu este de a se substitui lucrării episcopale  ci de a facilita aplicarea proiectului pastoral eparhial la nivel regional.

Aspectele evocate în legătură cu vicariatul pot fi enunţate şi în cazul protoieriei. Ca structură administrativă, protoieria este un cadru de manifestare în plan local a comuniunii ecclesiale. În cadrul eparhiei, protoieria ar trebui să focalizeze relaţiile interparohiale, să ajute la identificarea dificultăţilor şi să sprijine găsirea unor soluţii pastorale într-un context  mai restrâns. Preotul-vicar administrativ sau Protoiereul nu exercită jurisdicţie în nume propriu ci îi sprijină colegial pe preoţi în misiunea lor.

Observăm că atât în cazul Vicariatului cât şi în cazul protoieriei, există posibilitatea elaborării unui regulament interior care înainte de intrarea în vigoare trebuie să fie aprobat de către mitropolit. Acest regulament trebuie să fie în conformitate cu prevederile statului canonic al Mitropoliei şi se poate consitui într-o adaptare sau explicaţie a prevederilor Statului canonic în contextul local al vicariatului. În cazul în care vicariatele sau protoieriile obţin personalitate juridică proprie statutul propriu elaborat în condiţiile legislaţiei ţării de reşedinţă, are caracter de regulament interior.

 

Parohia

 

Parohia este o comunitate euharistică în cadrul eparhiei. Caracterul de comunitate euharistică este un caracter fundamental şi este exprimat prin faptul că la înfiinţarea parohiei sunt încredinţate preotului antimisul şi Sfântul Mir. (Art. 20, al. 3).

Articolul 49 al statului prezintă cele trei caracteristici esenţiale ale parohiei:

–         caracterul de comunitate bisericească ortodoxă

–         caracterul teritorial

–         caracterul pastoral

În calitatea sa de comunitate bisericească, parohia este în comuniune cu întreaga Biserică ortodoxă prin episcopul său care face parte din Sinodul Biserici autocefale. Parohia este parte a comuniunii euharistice eparhiale, episcopul este arhiereul fiecărei parohii. Din acest motiv, scaunul cel de sus care se află în Sfântul Altar nu este ocupat de preot în lipsa episcopului şi tot din acest motiv la fiecare ectenie este pomenit episcopul locului. Întreagă lucrarea comunităţii pastorale este împlinită în comuniune cu episcopul. Din acest motiv, Sfântul Antimis trebuie să fie încredinţat de episcopul în funcţie, este semnat de acesta şi odată cu schimbarea episcopului se schimbă şi antimisul.

Parohia are o circumscripţie teritorială determinată de episcop. Această circumscripţie nu este un teritoriu de drept al parohiei ci este cadrul în care chiriarhul încredinţează slujirea pastorală. Din acest motiv, întinderea teritorială este determinată şi poate fi modificată de către mitropolit ţinând cont de realitatea pastorală şi de nevoile spirituale ale credincioşilor (Art. 50).

Parohia este pusă sub ocrotirea  unui Sfânt sau a unei sărbători din anul liturgic, deoarece comunitatea euharistică are şi o dimensiune eshatologică. Hramul Parohiei este fixat de chinarh, în înţelegere cu Adunarea Parohială tocmai pentru conştientizarea acestei dimensiuni.

Alineatul al 3-lea al articolului 50 menţionează responsabilitatea preotului sau locţiitorului său pentru Sfântul Antimis şi pentru Sfântul Mir. În acest articol, prin această precizare, se indică responsabilitatea preotului pentru întreaga slujire pastorală din parohie, chiar dacă aceasta se face prin participarea membrilor parohiei la toate aspectele vieţii pastorale. Participarea aceasta nu înseamnă o împărţire a responsabilităţii preotului ci o participare organică. (Art. 50, al. 5).

Deşi Parohia are o organizare locală proprie, ea nu este independentă în cadrul eparhiei. Parohia este comunitate a Bisericii Ortodoxe atâta vreme cât este în comuniune ierarhică cu episcopul locului. Organele proprii de conducere au competenţa de a decide doar în limitele generale prescrise de Statutul canonic.

Adunarea Parohială şi Consiliul Parohial sunt, împreună cu preotul, organele de conducere. Conducerea se face în mod colegial, dar sub autoritatea pastorală a preotului, care este responsabil pentru întreagă lucrarea bisericească. Din acest motiv, Adunarea Parohială şi Consiliul Parohial nu pot fi convocate în absenţa preotului sau a delegatului episcopului.

 

Preotul paroh

 

Articolul 54 afirmă că Preotul Paroh este împuternicit în slujirea preotească şi după consultarea Adunării parohiale şi a responsabililor protoieriei, numit în parohie de către Mitropolit. Această formulare trebuie înţeleasă în dimensiunea ei ecclesiologică şi pastorală.

Preotul, prin hirotonire, dobândeşte harul slujirii preoţeşti. Această dobândire nu este însă cu titlu personal, ci este legată intrinsec de misiunea care i-a fost încredinţată, aceea de a fi păstor al unei comunităţi. Din acest motiv este interzis de Sfintele canoane ca un preot să fie hirotonit fără a i se încredinţa o misiune specifică, un popor spre păstorire. Chiar dacă hirotonirea este făcută valid, preotul poate exersa slujirea sa doar din momentul în care a fost instalat în oficiul de preot. Instalarea în acest oficiu este de fapt primirea mandatului de misiune pastorală, din partea episcopului. Din acest motiv, timiterea în parohie, instalarea oficială prin decizie a episcopului locului inaugurează slujirea pastorală.

Preotul săvârşeşte  în parohie  întreaga slujire sfinţitoare, învăţătorească şi cârmuitoare, potrivit treptei sale (Art. 55). Această slujire se realizează în cadrul comuniunii (Art. 54) şi ea este o împreună lucrarea a preotului şi a credincioşilor.

Articolul 55 pune fundamentele colaborării dintre preot şi credincioşi în lucrarea pastoral-misionară. În fiecare parohie ar trebui să existe un comitet parohial care să cuprindă resposabili pentru diferitele activităţi.

Comitetul Parohial trebuie să îşi propună stimularea responsabilităţii credincioşilor. El este constituit din femei şi bărbaţi aleşi de Adunarea Parohială. El poatea avea gestiune distinctă în cadrul gestiunii parohiale şi  prezintă raportul de activitate şi raportul financiar în faţa Adunării Parohiale.  Comitetul parohial prin membrii săi coordonează  mai multe departamente de activitate cum ar fi : departamentul social, departamentul misionar, departamentul cultural, departamentul administrativ, departamentul pentru tineret. Preotul paroh este cel care are capacitatea de a evalua situaţia din parohie şi poate propune episcopului structura Comitetului parohial. Fiecare responsabil de departament ar trebui să constituie şi să coordoneze o echipă de benevoli.

 

 

Întreagă lucrarea Comitetului Parohial se desfăşoară sub responsabilitatea pastorală a Preotului Paroh (Art. 68). Medierea dintre preot şi credincioşi este de competenţa reprezentanţilor structurilor de organizare protopopiat şi vicariat, în primă instanţă, dar episcopul poate interveni în orice moment al acestei proceduri, dacă el consideră de cuviinţă.

Obligaţiile ce decurg din întreita  slujire nu sunt detaliate în statut. Considerăm că ar trebui să fie atrasă atenţia asupra unor aspecte esenţiale:

 

În împlinirea slujirii  sfinţitoare

 

Preotul are misiunea de a săvârşi toate lucrurile sfinţitoare potrivit  treptei sale. Întreagă lucrarea sfinţitoare se realizează în cadrul comuniunii liturgice în eparhie. Slujirea sfinţitoare a preotului se face cu binecuvântarea episcopului locului. În cazul în care preotul este oprit de la slujirea celor sfinte de către episcop,  el nu mai poate săvârşi nici un act liturgic, iar în cazul în care ar îndrăzni să nesocotească această oprire, el este supus cercetării canonice.

Preotul este obligat să asigure asistenţa religioasă credincioşilor care îi sunt încredinţaţi spre păstorire. El nu poate refuza un act liturgic pe motiv de neparticipare financiară.

–         Preotul trebuie să se îngrijească de buna chivernisire a tuturor obiectelor de cult.

–         Preotul trebuie să se abţină de la încurajarea unor atitudini ce ţin de domeniul superstiţiei. De fiecare dată când se află  într-o situaţie de acest gen, el trebuie să ceară sfatul episcopului, vicarului sau protoiereului.

–         Preotul nu poate săvârşi cele sfinte împreună cu un cleric oprit de la slujire.

–         Coliturghisirea cu un cleric ce nu face parte din eparhia noastră  poate să se săvârşească numai cu acordul episcopului.

–         Preotul este obligat să solicite binecuvântarea episcopului pentru toate situaţiile atipice.

–         Preotul este obligat să respecte secretul spovedaniei. Această confidenţialitate se extinde la tot ceea ce el primeşte în calitate  de preot.

 

În împlinirea slujirii  învăţătoreşti

 

–         Preotul are datoria să rostească cuvânt de învăţătură la fiecare slujbă bisericească ce are spre lectură Sfânta Evanghelie. Cuvântul de învăţătură trebuie să fie legat în mod obişnuit de citirea evangheliei şi de înţelegerea slujbei respective.

–         Preotul este obligat să organizeze cateheza pentru copii şi adulţi, şi are datoria de a insista asupra catehizării celor  ce primesc Sfintele Taine. Un loc aparte trebuie să îl ocupe pregătirea pentru Botez, prima Spovedanie, şi Cununie

–         Preotul trebuie să se îngrijească de punerea la dispoziţia credincioşilor unei biblioteci parohiale.

–         Preotul trebuie să ofere creştinilor din parohie informaţiile necesare pentru a-i încuraja să  participe la reuniuni catehetice, şcoli de vară, şi alte acţiuni organizate de către Biserica Ortodoxă.

–         Diaconii trebuie să fie asociaţi la lucrarea învăţătorească.

 

În ceea ce priveşte lucrarea cârmuitoare

 

–         Preotul trebuie să conducă comunitatea parohială în duh de blândeţe responsabilă şi de comunicare în cadrul comuniunii ierarhice;

–         El este responsabil pentru buna organizare şi funcţionare a tuturor organelor de conducere din parohie.

 

Consiliul Parohial este organul care asigură coerenţa administrativă a parohiei. Întreagă lucrarea de conducere din parohie trebuie să fie manifestată prin comunicare. Foarte adesea, conflictele pornesc de la o lipsă de comunicare.

Este important ca mandatul consilierilor să înceapă printr-o binecuvântare şi o prezentare a drepturilor şi obligaţiilor consilierilor. Consiliul Parohial este o echipă de lucru, de aceea trebuie să existe armonie între consiliu şi preot. Consiliul Parohial este executiv al parohiei, împreună cu preotul paroh sau locţiitorul acestuia.

Conform articolului 62, Consiliul Parohial are puterea de a decide în toate domeniile de administraţie curentă a vieţii parohiale. Atunci când preotul consideră că un act sau o decizie a consiliului contravine principiilor de organizare bisericească sau intră în contradicţie cu interesul pastoral misionar, el este obligat să înştiinţeze imediat episcopul, care poate suspenda sau anula hotărârea consiliului Consiliului Parohial (art. 67).

 

Adunarea Parohială este organ deliberativ, conform prevederilor articoluli 63 din statut. Trebuie să înţelegem că acest caracter de organ deliberativ trebuie să se manifeste în cadrul comuniunii ierarhice şi că Adunarea parohială este valabil constituită în prezenţa preotului paroh sau, a locţiitorului acestuia.

Parohia nu este o simplă asociaţie şi Adunarea Parohială nu poate delibera asupra problemelor care ţin în mod exclusiv de comunitatea ierarhică. Pentru a prezenta acest caracter prin articolul 67 se dă posibilitatea suspendării sau anulării hotărârilor Adunării Parohiale în cazul în care acestea ar fi contrare tradiţiei dogmatice, liturgice sau  canonice a Bisericii (art. 67).

 

Mănăstirea

 

Mănăstirea este un aşezământ şi în acelaşi timp o comunitate euharistică în comuniune cu Mitropolitul care este considerat conducătorul direct şi exclusiv. Fiind aşezate într-un loc definit, Mănăstirile fac parte din structura teritorială a protopopiatului sau vicariatului, dar subordonarea canonică este direct faţă de chinarh.

Mănăstirea, nefiind comunitate parohială, nu poate oficia boteze sau cununii decât cu binecuvântarea episcopului. Această incapacitate este determinată de faptul că Sfintele Taine se primesc în cadrul comunităţii din care credinciosul face parte. Doar în cazul în care există credincioşi care sunt ataşaţi în mod permanent unei mănăstiri, acea mănăstire poate primi binecuvântarea de a săvârşii în mod obişnuit aceste Sfinte Taine.

Având în vedere specificul vieţii bisericeşti din afara graniţelor României, Mitropolia este competentă în ceea ce priveşte modificarea Regulamentului vieţii monahale (art. 76), cu respectarea tradiţiei canonice a Bisericii Ortodoxe.

 

Distincţiile bisericeşti. Observăm că în această secţiune sunt anumite deosebiri faţă de distincţiile din cadrul Biserici Ortodoxe din România. Deosebirile se datorează preocupării de a fi în armonie cu practica din celelalte  Biserici ortodoxe din Occident. Aliniatul al 2-lea al art. 80 prevede posibilitatea acordării dispensei episcopale în vederea purtării distincţiilor prevăzute de Statutul Bisericii Ortodoxe Române.

 

Disciplina bisericească

Organul disciplinar şi de judecată pentru clericii eparhiei este Consistoriul Mitropolitan. Acest organ face cercetarea canonică şi judecă fiecare situaţie la solicitarea episcopului. Judecata se face în totală libertate de expresie, respectându-se principiile generale legate de anchetă şi judecăţi. Decizia consistoriului intră în vigoare doar după aprobarea ei de către episcop, care ţine locul investirii cu titlu executoriu. Mitropolitul poate să refuze investirea cu titlu executoriu a unei hotărâri a consistoriului din motive canonice sau de ordin pastoral.

În cazul depunerii din treaptă şi al caterisirii se poate înainta recurs la Sinodul Mitropolitan şi la Sfântul Sinod.

Apărătorii bisericeşti prevăzuţi în articolul 91 trebuie să-şi îndeplinească liber misiunea. Un apărător bisericesc nu poate fi pedepsit sau sancţionat pentru apărare a unui preot.

Instanţa de judecată bisericească nu trebuie să fie juridicizată excesiv. Ea trebuie să exprime echilibrul  între grija pastorală şi responsabilitatea pentru buna rânduială. Episcopul poate cere Consistoriului Mitropolitan să se pronunţe şi în cauze care nu sunt doar de ordin disciplinar. Dacă instanţa juridică aplică legea, fără să se preocupe dacă se face sau nu dreptate prin aplicarea legii, judecata bisericească trebuie să aibă în vedere sprijinirea pe calea mântuirii.

 

Patrimoniul bisericesc

Statutul precizează că dobândirea şi administrarea patrimoniului bisericesc se face cu respectarea legislaţiei ţării respective. Acest lucru este foarte important deoarece deficienţele în administrarea patrimoniului bisericesc sunt cele care provoacă adesea tulburări în comunitate şi reacţii foarte dure din partea autorităţilor civile.

În ceea ce priveşte construcţiile ce urmează să fie realizate, ele trebuie să obţină aprobarea Episcopului (92); un acord de principiu asupra proiectului şi apoi un acord asupra planului detaliat al construcţiei respective.

Înstrăinarea patrimoniului imobil se poate face doar în condiţii speciale prevăzute de statut (Articolul 93). Chiar dacă unităţile locale au o personalitate juridică proprie, conform legislaţiei ţării respective, prin caracterul cultural al acelei persoane juridice statutul recunoaşte caracterul propriu şi în consecinţă obiligativitatea respectării normelor canonice. Acceptarea donaţiilor imobiliare şi grevarea de sarcini a imobilelor, implicând un act de responsabilitate ecclesială trebuie să aibă acordul episcopului locului (Articolul 95).

Prevederile statutului MOREOM sunt obligatorii în întreaga mitropolie şi toate regulamentele interioare (statutele civile) trebuie să fie elaborate cu respectarea acestuia.

 

I Locul organizării instituţionale în lucrarea Bisericii

 

 

 

            Manifestându-se în societate, Biserica este  nevoită să îmbrace o haină lumească, instituţională.  Caracterul instituţional al Bisericii este un mijloc necesar în lume, dar el nu trebuie să devină un scop în sine. Biserica îmbracă haina instituţiei, dar este nevoie ca prin această haină să transpară lumina harului. Hristos a asumat firea umană ca pe un chip al său[1]. Biserica asumă şi ea caracterul insttuţional ca pe un chip al său, dar acesta nu trebuie să încorseteze identitatea eshatologică ci  să uşureze comunicarea şi să  să ajute Biserica să se facă înţeleasă şi de lumea aceasta dominată de mentalitatea instituţională. În acelaşi timp organizarea bisericească trebuie să fie marcată de o dominantă ecleziologică, principiile de organizare canonică avându-şi izvorul în fundamentele pe care Hristos le-a pus comuniunii celor ce-L urmează.

Echilibrul dintre caracterul instituţional şi identitatea eshatologică este cel care determină chipul prezenţei în lume a Trupului Tainic al Bisericii.

 

 

Identitatea eshatologica si dimensiunea institutională în lucrarea bisericii

 

 

Hristos a întemeiat Biserica, pentru a fi cadrul de  comuniune[2] a celor care sunt împreună cu El până la sfârşitul veacurilor.

În Biserică devenim cu adevărat mădulare vii atunci când ne manifestăm într-o dragoste jertfelnică, privilegiind nu interesul sau obiectivul vremelnic ci dobândirea desăvârşirii, în Trupul lui Hristos. Biserica este o comuniune consolidată de lucrarea harului iar Tradiţia canonică [3] are misiunea de a da consistenţă şi coerenţă “legăturii harului” şi a veghea ca aceasta să nu slăbească sub presiunea vremilor.

Atunci când Tradiţia canonică intervine în viaţa lumească, instituţională a Bisericii, ea are menirea de a fi un dreptar, aşa cum o arată şi etimologia cuvântului canon[4].

Creştinii nu se reunesc  în Biserică doar pentru un scop lumesc, asemănător cu cel al organizaţiilor constituite conform dreptului comun. Biserica nu este o asociaţie a credincioşilor ci este un cadru de manifestare a comuniunii credincioşilor. În cadrul asociaţiei persoanele îşi afirmă propria identitate şi decid conform voinţei majorităţii. Biserica în caracterul ei instituţional nu poate decide în mod exclusiv asociativ „democratic” asupra misiunii sale şi asupra mijloacelor pe care le foloseşte în împlinirea slujirii. Ea se organizează ţinând cont de principii ecleziologice şi canonice, rodul experienţei ecleziale, pe care le consideră fundamentale în cadrul  lucrării mântuitoare.